Apariția de așezări omenești pe teritoriul actualei comune Nicolae Bălcescu a fost favorizată de un cadru natural propice și de o serie de condiții politico-economice și sociale manifestate în timp. Cel mai vechi sat din cadrul comunei este Valea Seacă.
Prima mențiune documentară a acestei localități se află într-o lucrare în limba latină a călugărului iezuit Samuel Timon, Imago antiquae Hungariae, Imago novae Hungariae, Additamentum ad Imagines antiquae et novae Hungariae, apărută în anul 1754 la Viena.
În acestă lucrare este citat un izvor intitulat ”Ephemerides Cibinienses” , unde se arată că husiții (nu numai sași, ci și unguri din Transilvania) au fugit din țară în anul 1420 (în Moldova) și s-au așezat aici, sașii la Cotnari, iar ungurii la Faraoani, Valea Seacă, Bacău și în alte localități învecinate.
Faptul că husiții au ales printre altele și satul Valea Seacă pentru a se stabili în zonă, demonstreza că aici era deja o comunitate catolică, știut fiind faptul că aceștia s-au îndreptat de regulă către asemena comunități sperând în atragerea lor la noua credință pe care o propovăduiau.
Fără o autoritate religioasă, pe de o parte puternică și influentă, pe de altă parte stabilă și tenace, nu putem concepe rezistența în fața prozelitismului husit. Prin urmare, un rol deosebit l-au avut în păstarea credinței catolice preoții catolici din Valea Seacă, precum și Episcopia Catolică din Bacău înființată încă din 1391-1392.
Documentele interne moldovenești menționează ”moșia satului Valea Seacă” în veacul al XV-lea, în cadrul Ocolului domnesc al Bacăului, ”prin cumpărare sau schimb”.
Având în vedere că prima atestare a Ocolului domnesc al Bacăului o avem din 20 aprilie 1491, se poate avansa ipoteza includerii satului Valea Seacă în cadrul acestuia în perioada
imediat următoare.
Privitor la satul Galbeni, prima mențiune documentară o avem din anul 1696, dintr-o anexă la relatarea misiunii ce a vut-o în Moldova misionarul Brenardino Silvestri. Această
anexă este un recensământ al catolicilor miruiți și nemiruiți din localitățile catolice moldovenești în care se găseau. În acest document, sunt amintite printre altele toate localitățile în care se găseau catolici, inclusiv numărul și numele acestora (al capilor de familie), cu referiri speciale asupra celor care au fost sau nu au fost miruiți. Apare menționată printre altele și localitatea: Longa Mare (Galbeni), cu 5 familii și 21 de credincioși.
În Condica Liuzilor pe anul 1803 apare menționat satul Lunca Mare (Galbeni) cu 85 de liuzi. În acel an satul se afla în stăpânirea postelnicului Ioan Canta, cel care îi va aduce
dealtfel aici, din Transilvania, pe ”ungurii din Lunca Mare”.
Venirea acestor ”liuzi” face parte din mai amplul proces de emigrare din Transilvania, fenomen constant pe tot pe tot parcursul secolelor XV-XVIII, amplificat în preajma ultimului interval. Locuitorii imigranți transilvăneni care s-au stabilit în Galbeni plecau din locurile de origine din motive economice, sociale, religioase, militare, politice urmare, pe de o parte, a greutăților întâmpinate în Transilvania, pe de altă parte a facilităților oferite de autoritățile moldovenești. De exemplu, acestea din urmă hotărâseră în preajma veacului al XVIII-lea ca ”proprietariii de moșii, atât boieri dar și mănăstiri” să poată aduce oameni de peste hotar, din Transilvania, pentru a munci pe moșiile lor.
Aceștia erau așa numiții ”liuzi”. Aducerea lor era deosebit de avantajoasă pentru proprietarii moldoveni în condițiile în care ”visteria nu putea percepea nici o dare de la acești liuzi sau oameni străini.
Începând din secolul al XV-lea, când vor avea loc schimbări în structura proprietății din sud-estul Transilvaniei, în sensul împroprietăririi unor nobili maghiari pe pământurile secuilor și implicit o restrângere a drepturilor acestora din urmă de către voievodul Transilvaniei, toate acestea vor determina alte migrări ale secuilor în Moldova (o parte dintre ei stabilindu-se și în Valea Seacă).
Aceste imigrări de locuitori transilvăneni, vor asigura dăinuirea comunității catolice din Valea Seacă și Galbeni, noii imigranți (români, secui, unguri și sași), integrându-se în
cadrul comunităților deja existente.
În ceea ce privește actualul sat Nicolae Bălcescu, acesta a fost înființat în anul 1923, prin stabilirea aici a mai multor familii, venite inițial din satul vecin Valea Seacă, în urma
alunecărilor de teren care le afectaseră gospodăriile. La început, satul s-a numit sugestiv ”Satul Nou”, toponim înlocuit ulterior de către autoritățile vremii cu denumirile ”Ferdinand”
și ”Nicolae Bălcescu”.
În ceea ce privește identitatea, locuitorii din satele actualei comune Nicolae Bălcescu, indiferent de credința lor, catolică ori ortodoxă, își afirmă constant identitatea românească, deși, originea credincioșilor catolici din aceste comunități constituie, în anumite medii, un subiect controversat.
Prin promovarea greșită a termenului”ceangăi” (utilizat pentru prima dată în anul 1870, în forma”ceangăi-maghiari”, de către preotul secui Zold Peter) ca etnonim la adresa întregii comunități catolice din spațiu moldav, s-a ajuns la căutarea originilor unei presupuse etnii purtând acest nume, ceea ce, de la bun început, a determinat concluzii controversate și irelevante din punct de vedere științific.
La o sondare chiar și tangențială a câtorva dimensiuni ale percepției identitare locale, s-a constatat, pe de o parte, faptul că piesele de rezistență ale identității individuale și de grup sunt cultura populară, graiul și religia, ca principale repere identitare care conferă dealtfel bogăție și diversitate lumii în care trăim, iar pe de altă parte, faptul că trebuie să insistăm, urmând modelul altor cercetători de dinaintea noastră, ori contemporani nouă, asupra folosirii nejustificate a termenului ”ceangău” la adresa catolicilor din comuna Nicolae Bălcescu, insistând asupra unei realități care trebuie reafirmată constant, și anume că: ”fundamental pentru înțelegerea fenomenului ceangău este conștiința acestor oameni: ei nu formează un grup etnic, ci o minoritate religioasă”.